Ocazional, avem parte de momente rare în care ne întrezărim ce ar putea însemna să fim cu adevărat fericiți. Poate că este o seară târzie de vară. Poate tocmai ne-am recuperat după o boală. Sau poate am fost profund mișcați de o carte sau o piesă muzicală și am ieșit la o plimbare singuri, prin oraș sau pe câmp.

Și, deodată, un gând profund misterios ne copleșește: ce-ar fi dacă nu ar trebui să fim mereu atât de triști și anxioși cum suntem de obicei? Ce-ar fi dacă am putea aprecia mai bine frumusețea și potențialul care se află pretutindeni în jurul nostru? Dacă am observa copacii și chipurile interesante ale străinilor? Dacă ne-am permite să ne conectăm mai profund cu oamenii din jurul nostru? Dacă am renunța la rezervele noastre obișnuite, la suspiciuni și la frică? Dacă ne-am abandona în a iubi și a fi iubiți?

Întrezărim posibilitatea unei bucurii la o scară cu mult mai mare decât cea pe care o acceptăm în mod obișnuit.

Contraargumentele standard, uneori iritate, împotriva acestor stări sună cam așa: Trebuie să ne trezim la realitate. Nu suntem șamani sau vizionari. Există motive clare, mari și importante pentru care viața este fundamental grea. Trebuie să ne câștigăm existența. Partenerul nostru este adesea iritabil. Oamenii sunt răutăcioși. Trebuie să avem grijă de casă.

Dar, mai existențial, viața este o călătorie a suferinței. Nu am ajuns unde suntem azi concentrându-ne pe partea plină a paharului. Aceste afirmații par suficient de logice și, cu siguranță, într-o anumită măsură, pot avea dreptate. Dar ce-ar fi dacă „realitatea” despre care vorbim nu ne-ar cere, de fapt, nimic atât de sumbru cum presupunem noi? Ce-ar fi dacă nu ar exista necesități reale care să excludă niveluri mai înalte de fericire? Ce-ar fi dacă principalul obstacol ar fi doar psihologia noastră distorsionată, care ne împiedică să ducem o viață mai bogată?

Mulți dintre noi nu am crescut într-o atmosferă în care bucuria era recompensată sau considerată posibilă pe termen lung. Pofta noastră copilărească de a râde zgomotos a dispărut rapid. Părinții noștri poate au fost extrem de îngrijorați, furioși sau triști, iar noi am înțeles repede mesajul că trebuie să ținem capul jos și să ne pregătim pentru ierni lungi de lipsuri emoționale.

Manipularea ascunsă în gesturi. Cum o recunoști prin limbajul corporal?

Am devenit buni elevi ai unei mentalități pesimiste. Ne-am atașat de o filozofie a tristeții. Am învățat să așteptăm puțin. Stările de extaz, posibilitățile iubirii sau momentele de încântare față de existența pe această planetă nu erau pentru noi.

Fără să observăm neapărat ce s-a întâmplat sau de ce, am devenit adulți loiali cerințelor implicite din copilăria noastră. Suntem încă prinși într-o mentalitate care ne-a fost impusă subtil și pentru care nu aveam alternativă la vârsta de șapte sau paisprezece ani.

Dar ce-ar fi dacă, la vârsta adultă, la acest moment al vieții, nu ar mai exista motive reale să continuăm să ne agățăm de tristețe și îngrijorare cu energia noastră obișnuită? Ce-ar fi dacă am putea îndrăzni să devenim fundamental diferiți, mai deschiși către bucurie și capabili să purtăm speranța?

Am putea intra în prietenii cu așteptarea că acestea ar putea deveni surse de satisfacție, am putea alege parteneri care să nu ne mai întărească sentimentul de izolare. Am putea să ne configurăm interacțiunile cu ceilalți astfel încât să reușim.

Am putea, în timp, să acceptăm unul dintre cele mai șocante gânduri posibile: ce-ar fi dacă nu suntem aici pentru a suferi? Ce-ar fi dacă ne-am muta suferința acolo unde îi este locul, în trecutul pe care nu am avut puterea să-l alegem, și ne-am orienta spre ceva diferit, de acum înainte?

Ce-ar fi dacă ne-am permite să devenim vizitatori mai frecvenți ai acelor tărâmuri încă foarte necunoscute și, pe bună dreptate, terifiante ale bucuriei? Nu vom schimba lucrurile peste noapte sau printr-un eseu. Dar am putea beneficia de fiecare impuls care ne-ar ajuta.