Pentru perioade intense din viețile noastre, suferim agonia iubirii neîmpărtășite. Tristețea noastră este însoțită de certitudinea că, dacă doar ființa evazivă ne-ar întoarce zâmbetele, ar veni la cină sau s-ar căsători cu noi, am cunoaște fericirea. Fericirea eternă pare incredibil de aproape, complet reală și totuși înnebunitor de inaccesibilă.

În astfel de momente, suntem adesea sfătuiți să încercăm să uităm persoana iubită. Ar trebui - dată fiind lipsa lor de interes - să ne gândim la altceva sau la altcineva.

Totuși, această bunătate este profund greșită. Vindecarea iubirii nu constă în a înceta să ne gândim la iubitul fugar, ci în a învăța să ne gândim mai intens și mai constructiv la cine ar putea fi cu adevărat. De aproape, fiecare om care a trăit vreodată se dovedește a fi profund provocator.

Cu toții, suntem irascibili, vanitoși, înșelători, grosolani, sentimentali, confuzi, reci, foarte emoționali și haotici. Ceea ce ne împiedică să ținem cont de acest lucru în relație cu anumite persoane este pur și simplu lipsa de cunoaștere.

Presupunem - pe baza câtorva detalii exterioare fermecătoare - că obiectul pasiunii noastre ar fi putut scăpa miraculos de fundamentele condiției umane. Nu au făcut-o. Pur și simplu nu i-am cunoscut corect.

Acest lucru face iubirea neîmpărtășită atât de intensă, de durabilă și de vicioasă. Împiedicându-ne să ne apropiem corect de ei, iubitul ne împiedică, de asemenea, să ne săturăm de ei în mod eliberator, ceea ce este darul iubirii împărtășite.

Nu farmecul lor ne ține magnetizați. Ci este lipsa noastră de cunoaștere a defectelor lor. Vindecarea iubirii neîmpărtășite este, în structură, foarte simplă. Trebuie să îi cunoaștem mai bine.

Semnele care îți arată că o persoană te duce de nas. Se numește „falsificarea viitorului”!

Cu cât descoperim mai multe despre ei, cu atât mai puțin vor părea soluția tuturor problemelor noastre. Am descoperi micile moduri nesfârșite în care erau enervanți. Am afla cât de încăpățânați, cât de critici, cât de reci și cât de răniți de lucruri care nouă ni se par nesemnificative puteau fi. Adică, dacă i-am cunoaște mai bine, am realiza cât de mult aveau în comun cu toți ceilalți.

Pasiunea nu poate rezista niciodată prea multă expunere la realitatea completă a unei alte persoane. Admirația nelimitată pe care se bazează este distrusă de cunoașterea pe care o aduce inevitabil o viață împărtășită corect.

Cruzimea iubirii neîmpărtășite nu este cu adevărat că nu am fost iubiți înapoi, ci mai degrabă că speranțele noastre au fost trezite de cineva care nu ne poate dezamăgi niciodată, cineva în care va trebui să continuăm să credem deoarece ne lipsește cunoașterea care ne-ar elibera.

Trebuie, în absența unui remediu direct, să întreprindem unul imaginativ. Trebuie să acceptăm, fără a cunoaște exact detaliile, că, bineînțeles, s-ar dovedi în cele din urmă decisiv iritanți. Toți o fac.

Este necesar să credem acest lucru nu pentru că știm exact despre ei, ci pentru că ei sunt - în cele din urmă - umani și știm acest fapt întunecat, dar profund încurajator, despre toți cei care au trăit vreodată.