Când un aristocrat englez a mers prin Londra într-o trăsură trasă de o zebră, el a întruchipat un vis născut din eforturile europene de a domina continentul african. Dar coloniștii europeni din secolul al XIX-lea s-au confruntat cu mari probleme în încercarea lor de a controla vastele teritorii africane pe care le revendicau, una dintre acestea fiind muștele care înțepau. Aceste insecte puteau extrage zilnic jumătate de litru de sânge de cal, în timp ce transmiteau boli fatale care decimau caii domestici, lăsând puterile coloniale dependente de mii de oameni pentru transportul mărfurilor. 

Zebrele păreau imune la aceleași capcane ca și caii. Imperiul German le-a considerat „predestinate pentru nevoile militare" și a început să le domesticească. În jurul anului 1900, fostul ofițer al armatei coloniale germane, Fritz Bronsart von Schellendorff, s-a plasat în fruntea acestei misiuni. Dar a subestimat grav proiectul. Și destul de curând, întrebarea de ce domesticirea zebrelor era atât de dificilă s-a alăturat unei alte enigme de lungă durată: de ce zebrele au blănuri atât de vizibil dungate - o chestiune care a derutat oamenii de știință proeminenți și care a alimentat decenii de dezbateri.

Pentru a înțelege mai bine caracteristicile distinctive ale zebrelor, trebuie să începem cu imaginea de ansamblu. Zebrele fac parte din aceeași familie cu caii și măgarii. După ce strămoșii lor au pătruns în Africa, s-au dezvoltat în cele trei specii de zebre care există astăzi, trăind în turme sociale în estul și sudul Africii, hrănindu-se cu ierburi și evitând prădătorii feroce.

Secretele de frumusețe ale Reginei Nefertiti. Ritualuri antice pentru o frumusețe atemporală

Oamenii de știință au speculat mult despre dungile zebrelor, dar nu toate teoriile s-au confirmat. De exemplu, ipoteza că dungile au o funcție socială pare puțin probabilă deoarece, deși fiecare zebră are un model unic, alte animale nu au nicio problemă în a identifica indivizii din turma lor fără aceste dungi. Unii au teoretizat că modelul ajută zebrele să se răcorească în lumina directă a Soarelui, diferența de temperatură dintre dungile negre și cele albe generând curenți de aer răcoritori. Dar când au monitorizat mișcările aerului în jurul blănii unei zebre expuse la Soare, nu au observat un astfel de efect.

Mulți s-au întrebat, de asemenea, dacă modelul funcționează ca un camuflaj sau cumva îi amețește pe prădători. Poate evocând o încurcătură de trunchiuri de copaci sau creând incertitudine cu privire la unde începe și se termină corpul zebrei. Dar hienele și leii probabil văd zebrele ca fiind gri până când acestea sunt suficient de aproape pentru a le auzi și a le mirosi. Leii pot, de asemenea, să identifice contururile lor la fel de ușor cum o fac cu alte prăzi mai puțin colorate. Și având în vedere cât de des capturează leii zebre, nu pare că aceștia sunt atât de confuzi.

O ipoteză care pare promițătoare se referă la acele muște care înțepau caii. Zebrele au părul mai scurt decât alte erbivore din regiunile lor. Așadar, poate că dungile acționează cumva ca o protecție. Testând această ipoteză, un experiment a constatat că un anumit tip de muscă evită caii acoperiți cu covorașe dungate sau în carouri, în comparație cu cei acoperiți cu covorașe gri. Un alt experiment a documentat muștele care dădeau târcoale cailor, zebrelor și cailor îmbrăcați în imprimeuri de zebră în mod egal, dar care aterizau pe zonele cu imprimeuri de zebră doar aproximativ un sfert din cât o făceau pe celelalte. De asemenea, muștele înțepătoare se apropiau în general de zebre cu viteze mai mari și nu încetineau ca de obicei, ceea ce ducea la aterizări stângace și ratări. Se pare că dungile zebrelor interferează cu modul în care muștele înțepătoare procesează informațiile vizuale pentru a se poziționa corect la aterizare, limitându-le astfel oportunitățile de a suge sânge și de a transmite boli.