Dorul de cineva apropiat (pentru că a trebuit să plece într-o altă țară sau a plecat într-o drumeție cu prietenii) este o emoție atât de neplăcută încât pare ciudat să sugerăm că este, la un nivel profund, o realizare extraordinară și un indiciu important al maturității emoționale. Nu este deloc simplu pentru un adult să fie capabil să simtă dor de cineva și adesea, aproape fără să știm, ne angajăm în manevre complexe pentru a ne asigura că nu vom simți acest lucru.

Cum arată dorul

Copiii simt dorul foarte mult. Fără rețineri, ne arată cum arată dorul în cea mai brută și nelimitată stare a sa și nu este întotdeauna o priveliște frumoasă sau relaxantă. Vaietele lor pot fi auzite pe stradă. „Nu mă lăsa,” va țipa un copil cu o intensitate sfâșietoare, în timp ce noi îi implorăm să înțeleagă că trebuie doar să ieșim până la magazin și ne vom întoarce în zece minute. „De ce trebuie să pleci?” imploră ei, în timp ce se țin de mâneca noastră, cu fața brăzdată de lacrimi. Ne vedem planurile destrămându-se în fața disperării lor.

Creșterea

În cele din urmă, un copil crește și ajunge să se rușineze de istericalele sale timpurii. Undeva pe parcurs, cedează în fața numeroaselor lecții pe care le primește despre nevoia de a fi rațional și de a-i lăsa pe alții să-și vadă de viața lor. Ceva din ei nu mai poate nega logica că probabil că are sens ca oamenii pe care îi prețuim să fie lăsați să ne abandoneze, poate pentru perioade lungi, cum ar fi un sfert de oră, o zi, o lună sau ani.

Pare a fi un progres. Dar trebui să blocheze pericolele implicate în a crește și a deveni un băiețel sau o fetiță bună de care toată lumea poate fi atât de mândră pentru felul liniștit în care se joacă acum cu jucăriile când cei dragi dispar din vedere. Riscul nu este doar că devenim puțin mai toleranți. Însă în numele rațiunii, încetăm să mai simțim ceva în general. În procesul de creștere, pierdem capacitatea de a iubi.

Conducătorul Templului Satanic explică ce este Satanismul. Este atât de rău precum sună?

Manevra defensivă

Putem deveni atât de alergici la durerea care aparține atașamentului autentic încât ne baricadăm în spatele unei game de manevre defensive. De exemplu, putem reconfigura cine poate fi orice persoană care ne părăsește. Pentru ca absența lor să ne perturbe un pic mai puțin. În ajunul plecării lor, putem realiza brusc că, indiferent ce am presupus odată ,cel care pleacă este îngrozitor de dezorganizat, mestecă mâncarea într-un mod enervant și niciodată nu are ceva prea interesant de spus despre cele mai recente romane sau descoperiri științifice. Nu pare că avem vreun motiv special să ne fie dor de ei prea mult, pentru că de ce ne-ar păsa de absența cuiva care nu era deosebit de valoros de la început?

Sau putem trece prin ritualurile exterioare ale absenței în timp ce, în privat, nu procesăm pe deplin că cineva a plecat cu adevărat. Când ne sună din alt continent în orele târzii, putem să ne amintim brusc că există o fisură în tavan pe care trebuie să o reparăm dimineața

Putem descoperi că este imposibil să le acordăm prea multă atenție, având în vedere cât de furioși am devenit din cauza unei dispute cu un vecin sau cât de îngrijorați suntem de o durere nouă și ciudată în genunchiul stâng.

Este o realizare imensă să fii capabil atât să îți pese de cineva, cât și să suporți absența lor, să simți o rană fără a recurge la amorțeală, furie sau o aventură. Să îți fie dor de cineva fără a reinventa ce înseamnă acea persoană pentru tine. Vom începe să acceptăm maturitatea emoțională autentică atunci când redescoperim curajul de a fi răniți de cei pe care îi iubim. Atunci când putem recunoaște, cu o parte din onestitatea noastră de când eram mai tineri, cât de mult doare când cineva pe care îl adorăm pleacă.

Este singurătatea o povară grea? Iată ce ar trebui să știi!