Pentru noi, oamenii, prioritatea fundamentală este să trăim și să continuăm, nu să ne oprim pentru a reflecta și analiza ce se întâmplă.

Dacă un copil este crescut într-un mediu ostil (de exemplu, într-o casă cu un părinte violent, alcoolic, abuziv sau depresiv) nu va putea să identifice clar ce este în neregulă sau să își plângă soarta. În schimb, va face ce îi este instinctiv, adică va merge mai departe. Pentru a reuși acest lucru, va apela la diverse mecanisme de supraviețuire. S-ar putea să înceapă să își justifice părinții, considerând că aceștia au dreptate să fie abuzivi, egoiști sau să-l umilească. Sau va alege să se învinovățească pentru ceea ce trăiește, în loc să se compătimească. Un copil mic nu își poate permite luxul autocompasiunii. La cinci ani, oricum nimeni nu l-ar asculta, chiar dacă ar striga după ajutor.

De asemenea, copilul ar putea alunga disperarea prin activități. Ar putea excela la școală, ar putea face prostii, să spargă geamuri, sau să dezvolte obsesii pentru droguri, sport sau politică. Orice, doar pentru a nu fi nevoit să asculte vuietul de suferință din interior. Copilul, aflat în întunericul propriei suferințe, nu poate privi înapoi sau în jos. Tot ce poate face este să se concentreze pe obiectivul principal: supraviețuirea.

Această prioritate de a supraviețui poate dura foarte mult timp, până când ajungem să simțim că suntem în siguranță. Securitatea externă nu este garantată pentru majoritatea dintre noi până nu avem o carieră stabilă, un capital, o casă, un partener de viață și, poate, copii. Toate acestea ne pot lua ani, poate chiar decenii. Ne putem trezi abia la 40 sau 50 de ani cu un sentiment de siguranță.

Cum se simte să îmbătrânești? Înveți că timpul nu așteaptă, dar autenticitatea contează!

Însă, chiar dacă suntem buni la supraviețuire, acest lucru nu schimbă realitatea noastră interioară. Ne-am născut într-un haos, cu semințele nebuniei sădite în noi. Am fost destabilizați de cruzime, iar în tăcerea sufletului nostru, suntem adesea aproape de nebunie, ca o consecință inevitabilă a prea multor suferințe trăite prea devreme.

Pe măsură ce lumea exterioară devine mai sigură, lumea noastră interioară poate începe să își manifeste vechile tulburări. La 40 de ani, putem simți că suntem mai derutați decât eram la 20, chiar dacă sursa acestor tulburări este mult mai aproape de tinerețe decât de prezent. În cele din urmă, frica și tristețea acumulate în noi își vor face loc la suprafață. Poate că vom începe să facem lucruri bizare. Cum ar fi să scriem scrisori lungi către străini, să ne izgonim mașina, să izbucnim în plâns în public sau să credem că suntem urmăriți de guvern. Trauma suferinței la care am fost supuși iese la iveală.

Cu puțin noroc, putem ajunge într-o clinică sau în cabinetul unui terapeut experimentat. Acolo vom avea în sfârșit șansa să explorăm tristețea și pierderea care ne-au însoțit toată viața. Poate că ne vom simți suficient de în siguranță pentru a da drumul unui țipăt lung, eliberator, și pentru a primi dragostea și înțelegerea pe care le meritam de la bun început.