Acele convingeri adânc înrădăcinate despre cine suntem și cum ne percepem pe noi înșine în lume, și unde ne plasăm în lume, ne pot face să ne simțim blocați într-o „Cutie a Percepției” despre felul în care ne vedem. Și nu doar atât, ci și despre cum credem că ne văd ceilalți.

Iată ce ne spune Nicole Vignola, neurocercetător și psiholog organizațional!

Poveștile pe care ni le spunem despre noi înșine sunt formate de mediul nostru și de educația primită. Avem ceva numit „cunoaștere observațională”, ceea ce înseamnă că învățăm despre cum este lumea observându-i pe cei din jur în anii noștri formativi. De exemplu, s-ar putea să înveți cum să gătești sau cum să ajungi la școală fără ca părinții să îți spună explicit.

Dar cunoașterea observațională are și o parte negativă: uneori, observăm cum părinții sau colegii noștri sunt foarte critici cu ei înșiși, și ajungem să facem la fel. Sau poate părinții noștri accentuează o anumită poveste despre noi, ceea ce ne limitează la un mod de gândire fix în viața adultă, unde nu vrem să ieșim din ceea ce ni s-a impus.

„Am două prietene, care sunt surori. Samantha era mereu văzută ca o bună dansatoare, iar părinții ei evidențiau asta. Însă ea s-a luptat mult, pentru că își dorea să fie mai mult decât doar o dansatoare de balet. Sora ei, Martha, era mereu considerată cea mai academică și cu cele mai mari realizări. Când Martha a intrat în lumea reală și a experimentat eșecuri, nu a știut cum să le gestioneze, pentru că întreaga ei identitate era bazată pe faptul că era inteligentă și nu eșuase niciodată.”, spune Vignola.

Așadar, în această „Cutie a Percepției”, avem acest program predefinit de colegii și părinții noștri, care, de fapt, nu este al nostru. Pentru unii oameni, acest program funcționează, dar pentru alții, nu.

Ca oameni, avem o tendință numită „bias negativ”, ceea ce înseamnă că percepem informațiile negative mai puternic decât pe cele pozitive. Această tendință negativă poate evidenția acele lucruri pe care ni le spunem despre noi înșine, acele povești negative, cum ar fi: „Nu sunt suficient de bun” sau „Nu merit să fiu iubit.” Poate fi și modul în care vorbim despre corpul nostru.

Mai adăugăm un alt strat. Avem și „bias-ul de confirmare”, care ne face să căutăm dovezi în lume că avem dreptate. Astfel, putem rămâne blocați într-un ciclu de perpetuare a unor povești care nu ne mai servesc. Dacă nu facem nimic, asta va crea un șablon despre cum vedem lumea și va afecta fiecare aspect al vieții noastre.

Deși gândurile noastre sunt extrem de puternice, putem folosi asta în avantajul nostru, scoțând la lumină acele narațiuni pozitive pe care ni le dorim pentru noi. Atunci când scoatem în evidență micile victorii, începem să ne concentrăm pe un alt rezultat, nu pe cel pe care l-am perpetuat până acum.

Dacă ai un drum bătătorit, frumos asfaltat, iar acum vrei să îl schimbi, trebuie să pășești pe un drum de pământ. Apoi trebuie să-l pavezi, să pui felinare, și în cele din urmă acel drum va deveni o autostradă asfaltată.