Sistemul standardizat de educație învață greșit tinerii că ceea ce contează este evaluarea altora asupra rezultatului lor și nu surprinde bogăția potențialului pe care tinerii îl arată, deoarece nu surprinde procesele cu care aceștia se angajează în vederea dezvoltării.

Centrul sistemului solar educațional, ca să spunem așa, este experiența oamenilor din sistem, care se gândesc: Ce fel de gândire apare în această comunitate? Ce fel de relații se construiesc în jurul acestei gândiri? Ce fel de autonomie este acordată tinerilor și profesorilor lor pentru a se angaja în gândire semnificativă? Și apoi, reunind toate acestea într-o nouă înțelegere a naturii învățării și a ceea ce ar însemna aceasta pentru proiectarea școlilor.

Ființele umane sunt sisteme ecologice de viață. Ce înseamnă acest lucru este că ne ajustăm și ne adaptăm dinamic pentru a supraviețui. Simțim, reacționăm și ne construim un sens al sinelui în timp real. Creșterea și dezvoltarea noastră biologică sunt modelate de tipurile de lumi sociale în care am trăit și de tipurile de sensuri pe care le-am creat. Acestea, la rândul lor, ne permit să ne angajăm cu lumea în moduri specifice.

Oamenii pe care îi atragi îți reflectă personalitatea. Nu este întotdeauna un lucru bun!

Nu suntem doar indivizi care se mișcă independent prin spațiu și timp, învățând și interacționând întâmplător unii cu alții. De fapt, co-creăm țesătura socială a celorlalți - e ca un material textil. Și trăind împreună în același spațiu, devenim mediile celorlalți. Aceasta vorbește puternic despre orientarea profund comunitară a unui mediu de învățare eficient. Și când ne gândim la dezvoltarea ființelor umane în acel mod dinamic și situat, aceasta ne ajută să înțelegem, într-un mod nou, ce reprezintă educația, ce ar trebui să permită.

Pentru a repara sistemele noastre educaționale, pentru a repara comunitățile noastre, avem nevoie ca toată lumea din comunitate să se reunească și să contribuie ca un întreg funcțional, care este util, care generează de fapt o societate mai bună pentru toată lumea.

Când cerem copiilor să producă doar ceea ce le-am dat noi, practic îi determinăm să izoleze abilitatea și cunoașterea de motivul pentru care acestea sunt necesare, de utilitatea pe care o aduc în lume. Și făcând asta, îi negăm persoanei acel sentiment fundamental și esențial de autonomie, care este motivul pentru care ne angajăm în mod serios în gândire, în primul rând.

Sistemul nostru educațional pedepsește acest tip de autonomie. Atunci când sunt cultivate, aceste dispoziții ale minții tinerilor devin esența a ceea ce face ca experiența școlară să nu conducă doar la rezultate de învățare, ci să valorifice acea învățare în slujba a ceva mult mai mare: dezvoltarea umană.

Așadar, este vorba despre a reîncadra procesul educațional astfel încât să centrăm sentimentul de gândire și să construim curriculumul nostru în jurul acestuia, unde profesorii și elevii au autonomia de a crea oportunități pentru ei înșiși în jurul conținutului, curriculumului și unii în jurul altora, și a relațiilor pe care le formează.