În 2001, Andreea Marin pornea într-o călătorie curajoasă, riscantă, de pionierat. A escaladat vulcanul Kilimanjaro, cel mai înalt munte al Africii, cu o altitudine de 5895 m. A fost prima jurnalistă din România care a urcat pe Uhuru Peak. S-a întors de acolo nu doar cu un documentar fascinant, dar și cu niște lecții personale care au urmat-o în următorii 20 de ani. 

SPECTACOLA: Erai extrem de tânără și de curajoasă. Care au fost gândurile tale înainte de această aventură? Și cum ai primit propunerea de a face parte din acest proiect îndrăzneț?

Andreea Marin: Eheee, dacă știam eu spre ce mă îndrept, cu toată tinerețea și entuziasmul meu, cu toată energia mea de la acea vreme, cred că mă gândeam de 2 ori înainte să plec la drum!  Adevărul e că am avut un partener de călătorie insistent, care a lucrat și în trustul Pro și la National Geographic, un om talentat și un temerar, Călin Vrabie, care a filmat ascensiunea și a montat filmul acelei aventuri. El își dorea mult pe cineva în fără camerei, care să fie un ghid bun pentru telespectator și un mod descurcăreț, cu o imagine puternică, pentru a găsi sponsorii necesari călătoriei, care avea costuri serioase. Acel om potrivit am fost eu. Am mai avut o motivație: treceam printr-un impas al vieții personale și îmi doream să urc un munte, metaforic vorbind, să reușesc să mă desprind de greutatea momentului și să văd de acolo, de sus, ce mă așteaptă de cealaltă parte a muntelui. Am reușit, cu o diferență: nu a fost doar o poveste din imaginația mea, ci stânca a devenit realitate. La întoarcere, eram un alt om. 

Andreea Marin: "Sunt un Capricorn hotărât"

SPECTACOLA: Pe lângă curaj, voință, a fost nevoie de un efort fizic intens. Nu cred că a fost ușor din niciun punct de vedere (au fost nopți nedormite, oboseală, durere fizică).  Ce te-a motivat, de-a lungul drumului, să mergi mai departe?

Andreea Marin: Felul meu de a fi, sunt un Capricorn hotărât și ambițios, mă gândesc bine înainte de a porni la drum, dar dacă fac primul pas, determinarea mea e deplină, nu mai am ezitări. Există doar drumul înainte, spre a împlini ce mi-am propus. A fost o săptămână de urcuș, o diferență de nivel cam de 1000 m altitudine pe zi, adică o distanță de aproximativ 12-15 km, am pornit de la căldura junglei ecuatoriale și am ajuns pe pisc, la ghețari veșnici, unde frigul îți întra în oase și, deși visasei atât de mult acel moment, nu puteai sta mult, am savurat victoria, răsăritul printre ghețari, am privit orizontul și am coborât.

Un drum care a însemnat 7 zile în urcare și, neașteptat, 10 ore de chin adevărat la coborâre, care a fost mult mai grea, nu credeam că vă fi atât de greu să-mi provoc mușchii picioarelor printre pietre și stânci la întoarcere. Și asta după o noapte istovitoare, pentru că ultima porțiune, numita "asaltul final", se urcă noaptea, de la ora 0 la 7, că să prinzi răsăritul la final și că să nu vezi ce te așteaptă, căci ziua e demoralizant dacă nu ești un om foarte bine antrenat pe munte. Temperatura e scăzută, oxigenul puțin, ceea ce îți alterează capacitatea de a te coordona, iți dă stări neplăcute și dureri de cap și măsele. Am avut echipament special care însă nu m-a ferit de un frig de ținut minte toată viața, urcând doar pe piatră seacă. Iar la un moment dat, camera s-a blocat și noi riscam să nu putem filma chiar punctul culminant, sosirea pe vârful Uhuru Peak, 5895 m, pe Acoperișul Africii. Inspirația colegului meu de a o așeza pe propria piele, sub haină, i-a încălzit bateriile și ne-a salvat filmul ascensiunii. 

Citeşte continuarea interviului pe SPECTACOLA.RO!