Adulterul este considerat în Biblie o încălcare gravă a legământului sacru al căsătoriei, fiind condamnat atât prin legea divină, cât și prin învățăturile morale care subliniază importanța fidelității și curăției în relațiile umane.

Porunca a șaptea

În Exodul 20:14, Dumnezeu dă poporului Israel Cele Zece Porunci, care sunt considerate fundamentul moral al relației dintre Dumnezeu și oameni. Porunca a șaptea, „Să nu preacurvești,” este una dintre acestea și interzice în mod clar orice formă de infidelitate conjugală. Aceasta reflectă importanța pe care Dumnezeu o atribuie fidelității și sfințeniei căsătoriei. În Vechiul Testament, căsătoria este privită ca o legătură sacră, instituită de Dumnezeu încă din grădina Edenului și adulterul este văzut ca o violare gravă a acestei legături. Fidelitatea între soți este un simbol al fidelității dintre Dumnezeu și poporul Său, iar încălcarea acestei fidelități este văzută nu doar ca un păcat împotriva partenerului, ci și ca un păcat împotriva lui Dumnezeu însuși.

Consecințele adulterului în Vechiul Testament

În Vechiul Testament, Legea mozaică prevede pedepse severe pentru adulter. Leviticul 20:10 stipulează pedeapsa cu moartea pentru cei vinovați de adulter, atât pentru bărbat, cât și pentru femeie. Aceasta arată gravitatea cu care era tratat acest păcat în societatea israelită. Pedeapsa era menită să mențină sfințenia comunității și să descurajeze comportamentele care ar putea distruge unitatea familială și integritatea morală a poporului. În plus, pedeapsa reflectă și un aspect teologic: căsătoria este un simbol al legământului dintre Dumnezeu și poporul Său, iar încălcarea acestui legământ prin adulter era echivalentă cu trădarea lui Dumnezeu. Aceasta subliniază cât de serios privea Dumnezeu păcatul adulterului și importanța păstrării purității în relațiile conjugale.

Adulterul în gând și inimă. Extinderea Legii în Noul Testament

În Noul Testament, Iisus adâncește înțelegerea păcatului adulterului. În Matei 5:27-28, El învață că adulterul nu este doar un act fizic, ci începe în inimă și în minte. Aceasta înseamnă că dorințele păcătoase și fanteziile necontrolate sunt, de asemenea, condamnabile în ochii lui Dumnezeu. Iisus nu respinge Legea veche, ci o împlinește și o adâncește, arătând că păcatul are rădăcini mai profunde decât simpla acțiune exterioară. El subliniază că standardul moral al lui Dumnezeu este mult mai înalt decât simpla respectare a unor reguli externe; este vorba despre puritatea inimii și a minții. Această învățătură ne cheamă la auto-examinare constantă și la căutarea curățeniei interioare, nu doar a comportamentului exterior.

Iertarea divină pentru adulter

Deși adulterul este un păcat grav, Noul Testament ne arată că există iertare și pentru cei care cad în acest păcat. În Ioan 8:3-11, fariseii aduc înaintea lui Isus o femeie prinsă în adulter, cerându-i să o condamne. Conform Legii, femeia ar fi trebuit să fie lapidată, dar Isus răspunde cu milă și înțelepciune: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Acest răspuns subliniază ipocrizia celor care judecă, în timp ce ei înșiși sunt păcătoși. După ce acuzatorii pleacă, Isus îi spune femeii: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești.” Aceasta ilustrează că, deși păcatul este real și grav, mila și iertarea lui Dumnezeu sunt disponibile pentru cei care se pocăiesc cu adevărat.

Viața după trădare. Poți continua să fii împreună cu partenerul infidel de dragul copiilor?