Fericirea a fost un subiect central în filosofia occidentală și orientală de-a lungul mileniilor, iar diferiți filosofi au avut perspective diverse și complexe asupra ei.

Iată câteva dintre cele mai notabile opinii!

Filosofia greacă antică

Socrate: Pentru Socrate, fericirea (eudaimonia) era legată de virtute și cunoaștere de sine. El credea că pentru a fi fericit, omul trebuie să trăiască potrivit rațiunii și să-și examineze constant viața.

Platon: Platon considera că fericirea este atinsă atunci când sufletul își găsește armonia, iar aceasta este posibilă prin urmărirea adevărului și a binelui. În „Republica”, Platon sugerează că o societate justă conduce la fericirea cetățenilor săi.

Aristotel: În „Etica Nicomahică”, Aristotel definește fericirea ca fiind scopul suprem al vieții umane. El consideră că fericirea este atinsă printr-o viață de virtute și prin realizarea potențialului personal.

Care sunt lucrurile pe care nu trebuie să le uităm niciodată, în goana după fericire?

Filosofia elenistică

Epicur: Epicur vedea fericirea ca absența durerii și suferinței (ataraxia) și obținerea plăcerii. Totuși, el sublinia plăcerile intelectuale și spirituale mai mult decât cele fizice, considerând că acestea sunt mai durabile și mai puțin predispuse la cauzarea suferinței.

Stoicii: Stoicii, precum Seneca, Epictet și Marcus Aurelius, credeau că fericirea vine din virtute și din acordarea cu natura. Ei susțineau că trebuie să ne detașăm de dorințele materiale și emoțiile negative, și să acceptăm destinul cu seninătate.

Descoperind cheile fericirii: Ghid practic

Filosofia orientală

Buddhism: În Buddhism, fericirea este legată de eliberarea de suferință (nirvana). Aceasta se obține prin înțelegerea celor Patru Adevăruri Nobile și prin practicarea Căii Optuple, care include principii etice, meditație și înțelepciune.

Confucianism: Confucius asocia fericirea cu armonia socială și cu trăirea unei vieți în acord cu virtutea (ren) și cu respectarea tradițiilor și relațiilor familiale. Fericirea este văzută ca rezultat al unei vieți moral corecte și al unei contribuții pozitive la societate.

Taoism: Taoismul, reprezentat de Laozi și Zhuangzi, pune accent pe armonia cu Tao (Calea). Fericirea este văzută ca o stare de echilibru și non-acțiune (wu wei), în care individul trăiește în armonie cu natura și cu fluxul natural al vieții.

Filosofia modernă

Immanuel Kant: Kant considera că fericirea nu poate fi scopul ultim al vieții umane, deoarece este subiectivă și variabilă. El susținea că datoria morală și acțiunile bazate pe principiul imperativului categoric sunt esențiale pentru o viață demnă.

Utilitarismul: Filosofi precum Jeremy Bentham și John Stuart Mill au promovat ideea că fericirea este legată de maximizarea plăcerii și minimizarea suferinței pentru cât mai mulți oameni. Mill, totuși, a făcut o distincție între plăcerile superioare (intelectuale) și cele inferioare (trupești).

Friedrich Nietzsche: Nietzsche a criticat viziunea tradițională asupra fericirii și a propus conceptul de „voință de putere” ca fiind fundamental pentru împlinirea umană. El vedea fericirea ca un produs secundar al exprimării autentice a voinței și a auto-depășirii.

Aceste perspective reflectă diversitatea abordărilor filosofice asupra fericirii, deci aceasta este un concept complex.

Serotonina și dopamina. Cum putem fi mai fericiți, antrenând creierul să le elibereze în mod natural?