Ziua aprecierii dozelor de bere

Cu o istorie străveche, berea a fost fabricată, vândută şi îmbuteliată în toate regiunile globului din vremuri imemoriale. De-a lungul timpului, au fost inventate diverse modalităţi de îmbuteliere, de fiecare dată mai avantajoase decât versiunile anterioare. Ziua aprecierii dozelor de bere (#BeerCanAppreciationDay), marcată pe 24 ianuarie, îşi propune să ne reamintească de meşteşugul şi priceperea necesare realizării acestor aparent simple cutii din aluminiu, dar care adăpostesc un preţios elixir.

Berea a fost un element esenţial în alimentaţie timp de mii de ani, iar, potrivit unor cercetători, ar fi reprezentat unul dintre motivele pentru care au putut fi construite piramidele enorme din Egipt, sclavii fiind recompensaţi cu bere pentru munca lor.

În timp ce în vremurile străvechi berea era păstrată în recipiente din lut, ambalajul cel mai utilizat în ziua de astăzi este cutia din aluminiu.

Berea la doză a început să fie comercializată din 1935 în Statele Unite, iar #BeerCanAppreciationDay, al cărei creator rămâne necunoscut, recunoaşte tocmai ziua în care produsul a fost vândut pentru prima dată în acest ambalaj.

De-a lungul timpului, recipientul nu numai că a cunoscut numeroase versiuni din punctul de vedere al design-ului, dar a evoluat şi ca tehnică, de la primele cutii care puteau fi deschise doar cu un desfăcător special, la cele din ziua de astăzi care pot fi desfăcute cu o simplă mişcare din deget.

Ziua untului de arahide

Deşi se crede că untul de arahide este o invenţie modernă, se pare că preparatul, căruia i-a fost dedicată o zi în Statele Unite (#PeanutButterDay), a fost inventat în secolul al XIV-lea î.Hr., când populaţia incaşă din Peru folosea drept aliment o pastă obţinută din alune. Mai grunjoasă decât untul de arahide modern şi probabil neîndulcită, pasta incaşă este considerată strămoşul versiunii mai fine şi mai dulci din ziua de azi.

Untul de arahide modern a fost inventat în 1840, când o newyorkeză, pe nume Rose Davis, a aflat de un astfel de preparat de la fiul ei care călătorise în Cuba şi a început să-l prepare în propria bucătărie.

În 1884, Marcellus Gilmore Edson, un chimist canadian, a primit pentru prima dată patentul pentru o pastă din alune, pe care a denumit-o bomboană din alune

Untul de arahide a fost prezentat oficial la Expoziţia Mondială din 1904 desfăşurată în St. Louis, Missouri, Statele Unite, unde antreprenorul George Bayle a început să-l comercializeze. A fost însă nevoie de ceva timp până când să devină popular.

Cel care ne-a adus untul de arahide pe care îl cunoaştem şi îl iubim astăzi a fost Joseph Rosefield. În 1922, prin omogenizare, Rosefield a reuşit să împiedice ca uleiul de arahide să se separe de substanţa solidă din alune. Ulterior, a vândut brevetul unei companii care a început să producă untul de arahide Peter Pan. Rosefield a intrat apoi în afaceri pe cont propriu, vânzând untul de arahide Skippy prin intermediul Rosefield Packing. De asemenea, a furnizat unt de arahide pentru raţiile militare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Untul de arahide este o sursă bună de vitamina E, B6, niacină, calciu, potasiu şi fier, este plin de proteine şi este bogat în grăsimi sănătoase mononesaturate.

Untul de arahide poate fi folosit în numeroase reţete, dulci sau sărate, coapte sau prăjite, de la fursecuri, prăjituri până la sosuri. Prima reţetă publicată a sandvişului cu unt de arahide şi gem datează din 1901, a fost scrisă de Julia Davis Chandler şi publicată în revista şcolii de bucătari din Boston.

În prezentarea acestei zile, site-ul daysoftheyear.com aminteşte că americanii au ales doi fermieri de arahide diferiţi pentru a-i reprezenta în calitate de preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Printre aceştia se numără Thomas Jefferson din Virginia (care a fost preşedinte între 1801 şi 1809) şi Jimmy Carter din Georgia (care a fost preşedinte între 1977 şi 1981). Cu toate acestea, deoarece untul de arahide nu exista încă atunci când Jefferson era preşedinte, probabil că arahidele cultivate în fermele sale nu au fost folosite pentru a face acest delicios deliciu.

Ziua în care râdem cu gura până la urechi

Râsul e un obicei benefic care ar trebui practicat zilnic însă cu atât mai mult pe 24 ianuarie, când celebrăm în toată lumea Ziua în care râdem cu gura până la urechi (#GlobalBellyLaughDay). Americanca Elaine Helle, profesoară certificată de yoga prin râs, a creat această zi în 2005, argumentând că darul râsului este ceva ce merită sărbătorit.

Disciplina ştiinţifică care studiază râsul se cheamă gelatologie, iar oamenii de ştiinţă cred că râsul a apărut odată cu existenţa omenirii. Râsul poate fi un răspuns la factori externi sau interni, ca atunci când un bebeluş este gâdilat de un părinte sau când o persoană se gândeşte pur şi simplu la ceva amuzant. Oamenii de ştiinţă au descoperit însă că râsul este mai mult decât o reacţie la un stimul amuzant, ci o parte importantă a comunicării şi relaţiilor interumane.

Motivele pentru care oamenii râd sunt diferite, iar Ziua în care râdem cu gura până la urechi este un prilej de a descoperi care sunt lucrurile care ne fac pe fiecare să râdem şi să încercăm să ne bucurăm împreună de momentele amuzante. În acest fel vom profita de multiplele beneficii ale râsului. Râsul stimulează organismul să producă propriile analgezice prin secreţia de endorfine; reduce stresul, creând sentimentul de relaxare, reducând tensiunea şi îmbunătăţind starea de spirit; îmbunătăţeşte funcţia sistemului imunitar stimulând eliberarea neuropeptidelor; dilată vasele de sânge şi creşte fluxul sangvin.

sursa: Agerpres